Prolog + primul capitol Damnare - Lauren Kate

LA ÎNCEPUT

HELSTON, ANGLIA,

SEPTEMBRIE 1854

Pe la miezul nopţii, ochii ei prinseră, în sfârşit, formă. Aveau o privire de felină, pe jumătate hotărâtă, pe jumă-tate nesigură – într-un cuvânt, necazuri. Da, acea expresie era cum nu se poate de potrivită. Ochii se alungeau până la fruntea fină şi elegantă, la câţiva centimetri de părul ei negru care-i cădea în valuri pe umeri.

Ţinu foaia cu mâna întinsă în faţă, ca să vadă cât progre-sase. Era dificil să lucreze fără s-o aibă în faţa ochilor, dar, pe de altă parte, nu ar fi putut să schiţeze nimic în prezenţa ei. De când sosise ea de la Londra – ba nu, de când o văzuse prima dată – fusese mereu nevoit s-o ţină la distanţă.

Cu fiecare zi care trecea, ea se apropia mai mult de el, şi, în fiecare zi, lui îi era mai greu să reziste. Acesta era motivul pentru care avea să plece de dimineaţă – în India, în Americi, nu ştia şi nici nu-i păsa. Oriunde ar fi ajuns în cele din urmă, i-ar fi fost mai uşor decât să rămână aici.

Se aplecă din nou asupra desenului, oftând în timp ce fini-sa cu degetul pata de cărbune care închipuia forma plină şi îmbufnată a buzei ei de jos. Hârtia aceasta lipsită de viaţă, impostoare crudă, era singurul mod prin care o putea lua cu el.

Apoi, îndreptându-şi spatele în fotoliul îmbrăcat în piele, o simţi. Adierea caldă care îi mângâie ceafa.

Ea.

Simpla ei apropiere îi dădea întotdeauna cea mai stranie senzaţie, asemenea căldurii emanate de un buştean care trosneşte în foc transformându-se în tăciuni. Ştia fără să fie nevoie să se întoarcă: ea era acolo. Îi ascunse portretul în caietul de schiţe din poală, dar senzaţia nu dispăru.

Ochii îi căzură pe canapeaua îmbrăcată în material ivo-riu, aflată de partea cealaltă a salonului, acolo unde, doar cu câteva ore înainte, ea apăruse pe neaşteptate, mai târziu decât toţi ceilalţi invitaţi, într-o rochie de mătase trandafi-rie, pentru a o aplauda pe fata cea mare a gazdei lor, care îi încântase cu interpretarea ei la clavecin. Aruncă o privi-re pe fereastra camerei, spre verandă, unde, cu o zi înainte, se furişase până la el, cu un buchet de bujori sălbatici albi în mână. Încă mai credea că atracţia pe care o simţea faţă de el era nevinovată, că desele lor întâlniri în foişor nu erau decât... coincidenţe fericite. Cât de naivă era! Dar nu avea să-i spună niciodată adevărul – el era cel care trebuia să poar-te povara secretului.

Se ridică şi se întoarse, lăsând schiţele pe scaunul de piele. Iat-o acolo, în halatul ei alb, simplu, pe fundalul dra-periei din catifea rubinie. Părul ei de abanos i se desfăcuse din bentiţă. Expresia de pe chipul ei era aceeaşi pe care el o desenase de atâtea ori. Obrajii îi erau îmbujoraţi. Oare era furioasă? Ruşinată? Şi-ar fi dorit să afle răspunsul, dar nu putea să întrebe.

– Ce faci aici?

Era conştient că vocea îi sunase ca un mârâit tăios şi îi păru rău, ştiind că ea n-ar fi putut înţelege niciodată.

– Nu... nu puteam să adorm, se bâlbâi ea, apropiindu-se de el şi de fotoliu. Am văzut lumina aprinsă în camera ta şi apoi – se opri, uitându-se în jos la propriile mâini – cufărul tău din faţa uşii. Pleci undeva?

– Aveam de gând să-ţi spun...

Vocea i se frânse. Nu ar fi trebuit să mintă. Nu intenţi-onase niciodată să-i dezvăluie planurile lui. Spunându-i, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Oricum, deja

lăsase lucrurile să meargă prea departe, sperând că, de data aceasta, va fi altfel.

Ea se apropie mai mult, iar privirea îi căzu pe caietul de schiţe.

– Mă desenai?

Tonul ei surprins îi aminti ce abis se căscase între ei. Chiar şi după tot timpul petrecut împreună în săptămânile acelea, ea încă nu întrezărea adevărul din spatele atracţiei pe care o simţeau unul pentru altul.

Era bine aşa – sau măcar aceasta era cea mai bună soluţie. În ultimele zile, de când luase hotărârea să plece, se lupta-se să se desprindă de ea. Efortul îl sleia într-atât de puteri, încât, de îndată ce rămânea singur, trebuia să cedeze dorin-ţei înăbuşite până atunci de-a o desena. Îşi umpluse caietul de schiţe cu pagini care-i redau gâtul arcuit, claviculele mar-moreene, abisul negru din părul ei.

Acum, se uită din nou la desen, nu ruşinat că fusese prins desenând-o, ci mai rău. Când îşi dădu seama că descoperirea ei – ce îi dădea de gol sentimentele – o va distruge, îl stră-bătu un fior din cap până-n picioare. Ar fi trebuit să fie mai atent. De fiecare dată începea aşa.

– Lapte călduţ cu o lingură de melasă, murmură el, stând în continuare cu spatele la ea. Apoi adăugă cu tristeţe: te ajută să adormi.

– De unde ştii? Şi mama obişnuia să...

– Ştiu, îi spuse, întorcându-se spre ea.

Uimirea din vocea ei nu-l surprinse, dar nu putea să-i explice de unde ştia sau să-i spună de câte ori îi adminis-trase exact remediul acesta, când veneau umbrele, şi cum o ţinuse în braţe până adormise.

Îi simţi atingerea de parcă l-ar fi ars prin cămaşă – mâna ei se odihnea delicat pe umărul lui, tăindu-i respiraţia. Încă nu se atinseseră în această viaţă, şi primul contact îl lăsa întotdeauna fără aer.

– Răspunde-mi, îi şopti. Pleci? – Da.

– Atunci, ia-mă cu tine, izbucni ea.

Imediat, el o văzu cum trăgea aer în piept, voind să-şi retragă spusele. Evoluţia emoţiilor i se vădea în cuta ce i se adâncea între ochi: avea să se simtă furioasă, apoi ulu-ită, apoi ruşinată de propria îndrăzneală. Mereu reacţiona aşa, iar el făcuse de prea multe ori greşeala de-a o consola în acele momente.

– Nu, şopti el, amintindu-şi... mereu îşi amintea... mâine plec pe mare. Dacă ţii vreun pic la mine, nu vei mai spune nici un cuvânt.

– Dacă ţin la tine, repetă ea, de parcă ar fi vorbit singură. Te... te iub...

– Nu face asta.

– Trebuie s-o spun. Te... te iubesc, sunt sigură, şi dacă pleci...

– Dacă plec, îţi salvez viaţa. Vorbea încet, încercând să ajungă la o parte din ea care ar fi putut să-şi amintească. Oare mai era acolo, îngropată pe undeva? Unele lucruri sunt mai importante decât dragostea. Nu ai cum să înţelegi, dar va trebui să ai încredere în mine.

Ochii ei îi sfredeleau chipul. Apoi făcu un pas în spate şi-şi încrucişă braţele pe piept. Şi asta era vina lui – întotdeauna îi scotea la iveală latura arogantă atunci când îi vorbea de sus.

– Vrei să spui că există lucruri mai importante decât ăsta? îl provocă, luându-i mâinile şi ducându-şi-le la inimă.

Ah, dacă ar fi ştiut ea ce avea să urmeze! Sau măcar dacă el ar fi fost mai puternic şi ar fi fost capabil s-o oprească. Dacă n-o oprea, ea n-avea să înveţe niciodată, iar trecutul nu ar fi făcut decât să se repete, torturându-i pe amândoi iar şi iar.

Căldura familiară a pielii ei sub palmele lui îl făcu să-şi dea capul pe spate şi să geamă. Încerca să îi ignore apropie-rea, amintirea bine cunoscută a buzelor ei pe ale lui, neferi-cirea că toate acestea trebuiau să se încheie. Dar degetele ei apăsau atât de uşor peste ale lui. Îi putea simţi inima bătând nebuneşte prin materialul subţire al veşmântului de bumbac.

Ea avea dreptate. Nu mai exista nimic în afară de asta. Nu existase niciodată. Era pe punctul să cedeze şi s-o ia în braţe, când îi zări privirea. Părea că văzuse o fantomă.

Se depărtă de el, cu mâna la frunte.

– Am o senzaţie foarte ciudată, şopti ea. Nu... oare era deja prea târziu?

Ochii i se îngustară, până ajunseră asemenea celor din desenele lui, şi se întoarse spre el, punându-i mâinile pe piept, iar buzele i se deschiseră în aşteptare:

– Poţi să-mi spui că sunt nebună, dar jur că am mai fost aici înainte...

Aşadar, era prea târziu. El ridică privirea, tremurând, sim-ţind cum coboară întunericul. Se folosi de ultima şansă de a o trage spre el, de a o strânge cu putere în braţe, aşa cum îşi dorea de săptămâni întregi.

De îndată ce buzele lor se contopiră, amândoi rămaseră secătuiţi de puteri. Gustul de caprifoi al gurii ei îl ameţi. Cu cât se lipea mai strâns de el, cu atât stomacul lui se strân-gea mai mult de plăcere şi agonie. Limba ei o urmări pe a lui, iar flacăra dintre ei se înteţi, devenind mai puternică la fiecare nouă atingere, cu fiecare nouă explorare. Deşi nimic din toate acestea nu era nou.

Încăperea se cutremură. În jurul lor se formă o aură stră-lucitoare.

Ea nu era conştientă de nimic, nu observa nimic, nu înţe-legea nimic în afară de sărutul lor.

Numai el ştia ce era pe cale să se întâmple, ce însoţitori întunecaţi erau pregătiţi să le întrerupă reuniunea. Cu toate că, din nou, nu era capabil să schimbe cursul, ştia.

Umbrele se învolburară deasupra lor. Atât de aproape, încât ar fi putut să le atingă. Atât de aproape, încât el se întreba dacă ea putea auzi ce şopteau. Se uită cum norul trecea prin faţa ei. Pentru o clipă, zări o sclipire îngrozită formându-i-se în ochi.

Apoi nu mai rămase nimic, absolut nimic.

UNU

STRĂINI

Luce dădu buzna în holul luminat cu neoane al şcolii Sword & Cross¹ cu zece minute mai târziu decât ar fi trebuit. Un supraveghetor trupeş şi rotofei, cu un clipboard îndesat sub un biceps de oţel, începuse deja să dea ordine – ceea ce însemna că Luce era în întârziere.

– Aşadar, nu uitaţi, deviza este „Hapuri, paturi, leduri“, se răsti individul la un grup de trei elevi care stăteau cu spatele la Luce. Nu uitaţi lucrurile de bază şi nimeni nu va avea de suferit.

Luce se grăbi să se strecoare în spatele grupului. Încă mai încerca să-şi dea seama dacă reuşise să completeze corect vraful uriaş de acte, dacă acest personaj ras în cap care stă-tea în faţa lor era bărbat sau femeie, dacă era cineva care s-o ajute cu imensul rucsac plin cu bagaje, dacă părinţii ei aveau să se descotorosească de draga ei Plymouth Fury de îndată ce ajungeau acasă, după ce-o lăsaseră pe ea aici. Ameninţaseră toată vara că o să vândă maşina, iar acum aveau un motiv în privinţa căruia nici măcar Luce nu-i putea contrazice: nimeni nu avea voie să aibă maşină în această şcoală. Noua ei şcoa-lă de corecţie, ca să fim mai exacţi.

Ea încă se străduia să se familiarizeze cu termenul.

– Aţi putea... ă... aţi putea repeta, vă rog? îi ceru ea supra-veghetorului. Cum era? Hapuri?

¹  Spadă şi Cruce – în limba engleză în original (n.tr.)

– Ia te uită, lume nouă, zise în gura mare supravegheto-rul, apoi continuă, pronunţând rar: Hapuri. Dacă eşti unul dintre elevii care trebuie să ia medicamente, aici trebuie să

vii  că să rămâi tranchilizat, sănătos, în viaţă... în fine. „Femeie“, hotărî Luce, studiind-o pe supraveghetoare.

Nici un bărbat nu ar fi atât de răutăcios încât să spună toate vorbele acelea pe un ton atât de mieros.

– Am înţeles. Luce simţi cum stomacul i se făcea ghem. Hapuri.

Nu mai lua medicamente de câţiva ani buni. După acci-dentul petrecut cu o vară în urmă, doctorul Sanford, medicul specialist din Hopkinton – şi motivul pentru care părinţii ei o trimiseseră la internat tocmai în New Hampshire –, voise să-i dea din nou un tratament. Deşi îl convinsese, în cele din urmă, de cvasistabilitatea ei, mai avusese nevoie de o lună în plus de terapie pentru a scăpa de efectele acelor îngrozi-toare antipsihotice.

Acesta era şi motivul pentru care se înscria în ultimul an la Sword & Cross, la o lună după începerea anului şcolar. Era destul de dificil să fii elev nou, iar Luce se gândise cu teamă la faptul că avea să apară pe neaşteptate într-o clasă unde toţi ceilalţi se cunoşteau deja. Dar, după cum observa acum, nu era singura venită în acea zi.

Îi privi pe furiş pe ceilalţi trei elevi care formau un semi-cerc în jurul ei. La şcoala unde fusese înainte, Dover Prep, în turul campusului din prima zi o întâlnise pe aceea care avea să-i devină cea mai bună prietenă, Callie. Într-un campus în care toţi ceilalţi elevi fuseseră practic înţărcaţi împreună, ar fi fost de ajuns faptul că Luce şi Callie erau singurele fără rude care să studieze acolo. Dar n-a durat mult până când cele două fete şi-au dat seama că împărtăşeau aceeaşi obsesie pentru aceleaşi filme vechi – mai ales pentru cele cu Albert Finney. După ce descoperiseră, în primul an de colegiu, în timp ce se uitau la Doi la drum, că nici una dintre ele nu era în stare să facă popcorn fără să pornească alarma de incendiu,

Callie şi Luce deveniseră nedespărţite. Până... până când fuseseră nevoite să se despartă.

Astăzi, alături de Luce erau doi băieţi şi o fată. Fata nu avea prea multe de ascuns: blondă şi drăguţă, parcă ruptă din reclamele la Neutrogena, cu unghiile date cu lac roz pas-telat, care se asortau cu mapa ei de plastic.

– Eu sunt Gabbe, rosti ea tărăgănat, aruncându-i un zâm-bet larg care dispăru la fel de repede cum apăruse, înainte ca Luce să apuce măcar să-şi spună numele.

Lipsa de interes a fetei o duse cu gândul mai mult la o versiune sudică a fetelor de la Dover decât la o persoană pe care s-ar fi aşteptat s-o întâlnească la Sword & Cross. Luce nu era sigură dacă trebuia să se bucure sau nu de asta, aşa cum nu-şi putea imagina ce căuta o fată care arăta astfel într-o şcoală de reeducare.

În dreapta lui Luce stătea un băiat cu părul scurt şi brunet, cu ochi negri şi o urmă vagă de pistrui pe nas. Dar modul în care îi evita privirea, rupând cu dinţii pieliţa degetului mare, îi lăsă lui Luce impresia că, asemenea ei, şi el era probabil încă uluit şi stânjenit că se afla aici.

Băiatul din stânga ei, în schimb, se potrivea puţin cam prea bine cu imaginea lui Luce despre acest loc. Era înalt şi slab, cu o geantă sport aruncată pe umăr, cu un păr negru şi ciufulit şi nişte ochi verzi mari şi adânciţi în orbite. Buzele lui erau pline şi de un roz natural pentru care multe fete cu siguranţă îl invidiau de moarte. La ceafă, un tatuaj negru în formă de soare, care părea incandescent pe pielea lui des-chisă la culoare, răsărea de sub marginea tricoului negru.

Spre deosebire de ceilalţi doi, când acesta se întoarse spre ea, nu-şi mai dezlipi privirea de a ei. Gura îi era lipsită de expresie, dar ochii lui erau vioi şi calzi. O contemplă, nemiş-cat ca o statuie, făcând-o şi pe Luce să încremenească în loc. Îşi ţinu respiraţia. Ochii lui aveau o privire intensă şi atrăgă-toare, şi, ei bine, de-a dreptul dezarmantă.

Tuşind tare cu subînţeles, supraveghetoarea întrerupse starea de transă contemplativă a băiatului. Luce roşi, prefă-cându-se foarte preocupată să se scarpine în cap.

– Dacă aţi înţeles cum stă treaba sunteţi liberi să plecaţi după ce aruncaţi obiectele interzise. Supraveghetoarea le arătă o cutie mare de carton, aflată sub un indicator pe care scria cu litere mari şi negre: MATERIALE INTERZISE. Şi, prin „liberi“, Todd, continuă ea, încleştându-şi o mână pe umărul puştiului cu pistrui, făcându-l să tresară, vreau să spun că sunteţi obligaţi prin regulament să vă întâlniţi cu îndrumă-torii desemnaţi. Tu, i se adresă ea lui Luce, aruncă tot ce ai de aruncat şi rămâi cu mine.

Cei patru îşi târşâiră picioarele până la cutie, iar Luce îşi privi nedumerită colegii golindu-şi buzunarele. Fata scoase un briceag Swiss Army roz, de aproape opt centimetri. Băiatul cu ochi verzi aruncă, fără tragere de inimă, un tub de vopsea pentru graffiti şi un cutter. Chiar şi ghinionistul Todd dădu drumul câtorva cutii de chibrituri şi unui tub de gaz pentru brichete. Luce aproape că se simţi prost pentru că nu ascun-dea nici un obiect periculos – dar când îi văzu pe ceilalţi cău-tându-se în buzunare şi aruncându-şi telefoanele mobile în cutie, înghiţi în sec.

Aplecându-se în faţă pentru a citi mai bine indicatorul cu MATERIALE INTERZISE, văzu că telefoanele mobile, page-rele, staţiile de emisie-recepţie erau strict interzise. Nu era de-ajuns că nu-i dădeau voie să păstreze maşina! Luce îşi încleştă degetele asudate pe telefonul din buzunar, singu-ra ei legătură cu lumea exterioară. Când supraveghetoarea îi surprinse expresia de pe chip, Luce primi câteva palme peste faţă.

– Să nu leşini aici, fetiţo, nu mă plătesc de-ajuns să fac respiraţie artificială. Şi, oricum, ai dreptul la un telefon pe săptămână în holul principal.

Un telefon... pe săptămână? Dar...

Se uită la mobilul ei pentru ultima oară şi văzu că avea două mesaje noi. I se părea de necrezut că acestea erau ulti-mele ei mesaje. Primul era de la Callie.

Sună-mă imediat! O să aştept lângă telefon toată noaptea, deci pregăteşte-te să-mi povesteşti tot. Şi nu uita mantra pe care ţi-am recomandat-o. Vei supravie-ţui! Apropo, dacă te interesează, cred că toată lumea a uitat cu desăvârşire de...

Într-o manieră tipic ă pentru Callie, se lungise atât de mult, încât telefonul de doi bani al lui Luce scurtase mesajul cu patru rânduri. Într-un fel, se simţea aproape uşurată. Nu voia să afle că toată lumea de la fosta ei şcoală uitase deja ce i se întâmplase, ce făcuse pentru a ateriza în locul ăsta.

Oftă şi deschise cel de-al doilea mesaj. Era de la mama ei, care începuse să se descurce cu mesajele abia cu câteva săptămâni în urmă şi care, cu siguranţă, nu ştiuse nimic des-pre chestia asta cu un-telefon-pe-săptămână, altfel nu şi-ar fi abandonat fiica aici. Nu-i aşa?

Puştoaico, ne gândim mereu la tine. Să fii cuminte şi să încerci să mănânci destule proteine. O să vorbim de îndată ce vom putea.

Cu dragoste, M&T

Oftând din nou, Luce îşi dădu seama că părinţii ei pro-babil ştiuseră tot. Altfel, cum să-şi explice feţele lor lungi din momentul în care îşi lua rămas-bun la porţile şcolii, în dimineaţa asta, cu rucsacul în mână? La micul dejun, încer-case să facă o glumă despre cum avea să scape, în sfârşit, de accentul ăla îngrozitor de New England pe care îl căpătase la Dover, dar părinţii ei nu schiţaseră nici măcar un zâmbet. Crezuse că mai erau încă supăraţi pe ea. Nu aveau obiceiul să ridice tonul, ceea ce însemna că, atunci când Luce chiar o făcea de oaie, o pedepseau aplicându-i vechiul tratament al tăcerii. Acum înţelegea ciudatul lor comportament din

dimineaţa aceea: părinţii ei jeleau deja pierderea contactu-lui cu singura lor fiică.

– Mai aşteptăm o persoană, şuieră supraveghetoarea. Mă întreb cine-o fi.

Atenţia lui Luce se îndreptă din nou spre Cutia cu Lucruri Interzise, care era ticsită cu obiecte de contrabandă pe care ea nici măcar nu le recunoştea. Putea simţi ochii verzi ai băiatului cu părul negru aţintiţi asupra ei. Se uită în sus şi îşi dădu seama că toţi o urmăreau. Era rândul ei. Închise ochii şi-şi descleştă încet degetele, lăsând telefonul să-i alunece din mână, care ateriză cu un buf trist în vârful grămezii. Era sunetul singurătăţii.

Todd şi Gabbe, fembotul¹, se îndreptară spre uşă fără să arunce nici măcar o privire în direcţia lui Luce, dar cel de-al doilea băiat se întoarse către supraveghetoare.

– Pot să-i arăt eu cum stau lucrurile pe-aici, spuse el, ară-tând spre Luce cu o mişcare din cap.

– Nu aşa ne-am înţeles, îi răspunse femeia automat, de parcă i-ar fi aşteptat remarca. Eşti iar elev nou – asta înseam-nă că ai parte de restricţiile care se aplică unui nou-venit. O iei iar de la zero. Dacă nu-ţi convine, ar fi trebuit să te gân-deşti de două ori înainte să încalci regulile eliberării condi-ţionate.

Băiatul rămase nemişcat, lipsit de expresie, în timp ce supraveghetoarea o târa pe Luce – care tresări la auzul cuvân-tului „eliberare condiţionată“ – spre capătul unui hol cu vop-sea îngălbenită.

– Circulaţi, zise ea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Paturi.

Arătă spre fereastra dinspre vest, către o clădire din beton. Luce îi putea vedea pe Gabbe şi pe Todd înaintând fără chef, iar pe cel de-al doilea băiat mergând încet, de parcă ultimul lucru pe care intenţiona să-l facă era să-i ajungă din urmă.

¹  Un robot creat să arate ca o femeie (n.tr.)

Internatul era îngrozitor şi pătrat, un bloc cenuşiu şi masiv, într-o clădire ale cărei uşi duble nu păreau a găzdui viaţă în spatele lor. O inscripţie mare pe o placă de piatră trona în mijlocul pajiştii uscate, iar Luce îşi aminti de pe site cuvintele INTERNATUL PAULINE care erau gravate pe ea. În soarele înceţoşat al dimineţii, arăta chiar şi mai urât decât i se păruse în fotografia ştearsă alb-negru.

Chiar şi de la distanţa aceea, Luce putea vedea mucega-iul negru care acoperea faţada internatului. Toate ferestrele erau prevăzute cu grilaje din bare groase de oţel. Aruncă o privire cu coada ochiului. Oare era sârmă ghimpată ceea ce se vedea deasupra gardului din jurul clădirii?

Supraveghetoarea se uita într-un tabel, frunzărind dosa-rul lui Luce.

– Camera 63. Deocamdată aruncă-ţi bagajul în biroul meu, lângă celelalte. Poţi despacheta în după-amiaza asta.

Luce îşi duse rucsacul roşu lângă alte trei geamantane mari şi negre care semănau între ele. Apoi duse instinctiv mâna spre locul unde îşi ţinea telefonul mobil, în care îşi tre-cea de obicei lucrurile pe care trebuia să le ţină minte. Dar, în timp ce îşi verifica buzunarul gol, oftă şi încercă să reţină numărul camerei.

Tot nu îşi dădea seama de ce nu putea pur şi simplu să stea cu părinţii ei; casa lor din Thunderbolt se afla la mai puţin de o jumătate de oră de mers de Sword & Cross. Se simţise atât de bine când se întorsese acasă în Savannah, unde, aşa cum spunea mereu mama ei, chiar şi vântul bătea alene. Calmul şi liniştea vieţii din Georgia erau mult mai pe placul lui Luce decât fusese vreodată traiul din New England.

Dar Sword & Cross nu părea să semene deloc cu Savannah. De fapt, nu semăna cu nimic în afară de locul acela fără viaţă, fără culoare, unde judecătorul o trimisese să se interneze. În ajun, îl auzise din întâmplare pe tatăl ei vorbind la telefon cu directorul, îl văzuse dând din cap, în felul lui aiurit de profesor de biologie, şi spunând: „Da, da, poate că ar fi mai

bine pentru ea să fie supravegheată tot timpul. Nu, nu, n-am vrea să intervenim în sistemul dumneavoastră“.

Era clar că tatăl ei nu văzuse care erau condiţiile supra-vegherii la care era supusă unica sa fiică. Locul ăsta arăta ca o închisoare de maximă securitate.

– Şi ce era cu... cum spuneaţi... ledurile? o întrebă Luce pe supraveghetoare, gata să fie scutită de tur.

– Da, leduri, sublinie supraveghetoarea, arătând către un mic dispozitiv legat de cabluri, care atârna din tavan: un obiectiv cu o lumină roşie intermitentă. Luce nu-l remarca-se până atunci, dar imediat ce femeia i-l arătă pe primul, îşi dădu seama că erau peste tot.

– Camere?

– Foarte bine, îi spuse femeia, pe un ton plin de con-descendenţă. Sunt plasate la vedere pentru a vă aminti. Vă urmărim tot timpul, peste tot. N-o daţi în bară... dacă vă puteţi abţine.

De fiecare dată când cineva i se adresa lui Luce de parcă ar fi fost psihopată în toată regula, era pe punctul de a crede că e adevărat.

Amintirile o bântuiseră toată vara, în vise şi în rarele momente când părinţii ei o lăsau singură. Se întâmplase ceva în acea căsuţă, şi toată lumea (inclusiv Luce) murea de curiozitate să afle despre ce era vorba. Poliţia, judecătorul, asistentul social încercaseră cu toţii să scoată adevărul de la ea, dar n-avea nici o idee despre asta. Ea şi Trevor se pros-tiseră toată seara, întrecându-se până la şirul de căsuţe de pe lac, departe de grup. Încercase să explice că fusese una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa ei, şi asta până se transformase în cea mai îngrozitoare.

Îşi petrecuse atât de mult timp rememorând acea noap-te, auzind râsul lui Trevor, simţindu-i mâinile pe mijlocul ei şi încercând să se împace cu ceea ce-i dicta instinctul: faptul că era într-adevăr nevinovată.

Dar acum, regulile şi regulamentele de la Sword & Cross păreau să-i contrazică toate convingerile, sugerând că, de fapt, era periculoasă şi că trebuia să fie supravegheată.

Luce simţi o mână fermă pe umăr.

– Dacă te face să te simţi mai bine, o încredinţă suprave-ghetoarea, eşti departe de a fi cel mai grav caz de aici.

Era primul gest omenesc pe care îl făcea femeia, iar Luce crezu că era într-adevăr menit să o facă să se simtă mai bine. Şi totuşi... Fusese trimisă aici din cauza morţii suspecte a băiatului de care fusese îndrăgostită lulea şi, cu toate astea, era „departe de a fi cel mai grav caz de aici“? Luce se între-bă cu ce altceva se mai confruntau, oare, cei de la Sword & Cross.

– Gata, turul de orientare s-a încheiat, îi anunţă supra-veghetoarea. Sunteţi pe cont propriu de aici înainte. Uite o hartă dacă ai nevoie să găseşti ceva. Îi dădu lui Luce foto-copia unei hărţi desenate de mână, apoi se uită la ceas. Mai ai o oră înainte de primul curs, dar telenovelele mele încep la 5, aşa că – îi făcu cu mâna lui Luce – fă paşi. Şi, nu uita, arătă din nou spre camere, ledurile sunt cu ochii pe tine.

Înainte ca Luce să apuce să răspundă, o fată slăbuţă şi brunetă apăru în faţa ei, fluturându-şi degetele lungi.

– Ooooooh, o tachină fata cu o voce desprinsă parcă din filmele cu fantome, dansând în cerc în jurul lui Luce. Ledurile te urmăreeeeesc.

– Ieşi de-aici Arriane, înainte să pun să ţi se facă loboto-mie, îi spuse supraveghetoarea, deşi era clar din zâmbetul ei fugar, dar sincer că simţea, de fapt, o afecţiune pentru nebună.

Era la fel de limpede, însă, că Arriane nu avea aceleaşi sentimente pentru femeie. Simulă o mişcare de masturba-re în direcţia femeii şi se uită insistent la Luce, provocator.

– Pentru asta, o apostrofă supraveghetoarea, mâzgălind o notă furioasă în catastiful ei, ţi-ai câştigat sarcina de a-i arăta astăzi şcoala Domnişoarei Rază-de-Soare.

Arătă înspre Luce, care îţi inspira orice în afară de o rază de soare, îmbrăcată în jeanşi negri, cu bocancii negri

şi tricoul negru. La secţiunea „Cum să ne îmbrăcăm“, site-ul web al şcolii Sword & Cross susţinea cu voioşie că, atâta vreme cât elevii se comportau civilizat, erau liberi să se îmbrace aşa cum le plăcea, cu două mici precizări: trebuie să fie modeşti, iar culoarea hainelor – neagră. Halal libertate!

Tricoul prea larg, cu guler pe gât, pe care mama lui Luce o silise să şi-l pună de dimineaţă, îi ascundea toate formele, şi chiar şi cea mai frumoasă trăsătură a ei dispăruse: părul negru şi des, care obişnuia să-i atârne până în talie, fusese tuns aproape de tot. Incendiul din căsuţă o lăsase cu scal-pul pârlit şi părul ars pe alocuri, aşa că, după drumul lung şi cufundat în linişte de la Dover spre casă, mama o aşezase pe Luce în cadă, adusese maşina de ras electrică a tatălui ei şi o răsese în cap fără să scoată un cuvânt. Părul îi crescuse puţin în timpul verii, aşa încât buclele ei, altădată de invi-diat, se transformaseră acum în nişte zulufi ciudaţi, răsuciţi după urechi.

Arriane o cântări din priviri, ducându-şi un deget către buzele palide.

– Perfect, zise, păşind în faţă şi luând-o pe Luce de braţ. Chiar mă gândeam că am nevoie de un nou sclav.

Uşa care dădea în hol se deschise şi intră băiatul înalt cu ochi verzi. Clătinând din cap, îi spuse lui Luce:

– În locul ăsta poţi fi oricând percheziţionat până la piele. Aşa că, dacă ascunzi alte lucruri interzise – ridică o sprân-ceană şi aruncă un pumn de lucruri neidentificate în cutie – fă-ţi un bine şi scapă de ele.

În spatele lui Luce, Arriane râse în barbă. Băiatul îşi ridi-că brusc privirea şi o văzu pe Arriane, deschise gura, apoi o închise la loc, de parcă nu ar fi ştiut cum să reacţioneze.

– Arriane, spuse el fără nici o inflexiune în voce. – Cam, replică ea.

– Îl cunoşti? şopti Luce, întrebându-se dacă existau şi în şcolile de corecţie aceleaşi „bisericuţe“ ca şi în şcolile pregă-titoare din Dover.

– Nu-mi aminti, zise Arriane, târând-o pe Luce afară pe uşă, în atmosfera cenuşie şi noroioasă a dimineţii.

Spatele clădirii principale dădea spre un drum plin de gropi ce mărginea un teren în paragină. Iarba crescuse atât de mult, încât părea mai degrabă un maidan decât terenul de sport al unei şcoli, dar o tabelă de marcaj scorojită şi câteva tribune de lemn contraziceau această impresie.

De partea cealaltă, se ridicau patru clădiri severe: interna-tul din cărămidă – mult la stânga, o biserică uriaşă şi urâtă – mult la dreapta, şi alte două construcţii impresionant de mari între ele, în care Luce presupuse că se aflau sălile de clasă.

Asta era tot. Lumea ei se reducea la această privelişte demnă de toată mila.

Arriane se depărtă rapid de drumul bătătorit şi o condu-se pe Luce pe teren, făcându-i semn să se aşeze pe un scaun plin de apă din tribuna de lemn.

Terenul de sport de la Dover semăna prea mult cu unul de fiţe, specific colegiilor din Ivy League, aşa că Luce nu se prea arătase pe acolo. Dar acesta, cu porţile lui ruginite şi scoro-jite, spunea o cu totul altă poveste, una pe care nu o putea desluşi cu uşurinţă. Trei vulturi-curcan le trecură pe deasupra capului şi o pală sumbră de vânt biciui crengile golaşe ale stejarilor. Luce îşi ascunse bărbia în gulerul înalt al bluzei.

– Deeeeci, zise Arriane, te-ai întâlnit cu Randy. – Credeam că-l cheamă Cam.

– Nu despre el e vorba, replică Arriane repede. Vorbesc despre femeia-bărbat dinăuntru. Fata făcu un semn cu capul spre biroul unde o lăsaseră pe supraveghetoare în faţa tele-vizorului. Ce zici – tip sau tipă?

– Ăăă, tipă? îşi dădu Luce cu părerea. E un test? Arriane zâmbi.

– Primul dintr-o grămadă. Şi l-ai trecut. Cel puţin aşa cred. Sexul multor personaje din acest colegiu este subiect de dezbatere nesfârşită, ce implică toată şcoala. Nu-ţi face griji, o să participi şi tu.

Luce crezu că Arriane glumea – caz în care era o glumă bună. Dar totul era aşa de diferit aici faţă de Dover. La vechea ei şcoală, purtătorii-de-cravată-verde, viitorii senatori daţi cu pomadă, se strecurau pe holuri în acea tăcere politicoasă pe care banii păreau să o aducă peste tot cu ei.

Foarte adesea, ceilalţi puşti din Dover îi aruncau privirea chiorâşă ce voia să spună nu-murdări-pereţii-albi-cu-urmele-labelor-tale. Încercă să şi-o închipuie pe Arriane acolo: lene-vind în tribună, făcând o glumă grosolană în gura mare, cu tonul ei sarcastic. Luce încercă să-şi imagineze ce-ar fi putut crede Callie despre Arriane. Nu fusese nimeni ca ea la Dover.

– OK, ciripeşte tot, îi ordonă Arriane. Trântindu-se cu zgo-mot pe banca cea mai înaltă şi făcându-i semn lui Luce să vină lângă ea, întrebă: Ce-ai făcut de-ai ajuns aici?

Tonul fetei era jucăuş, dar Luce simţi brusc nevoia să stea jos. Era ridicol, dar sperase că ar fi putut să treacă de prima zi de şcoală fără ca trecutul să îi dea târcoale şi să-i răpeas-că senzaţia de calm relativ. Evident că oamenii erau curioşi să afle.

Îşi simţea sângele pulsându-i în tâmple. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când încerca să-şi amintească – să-şi reînvie cu adevărat amintirile – acea noapte. Nu încetase niciodată să se simtă vinovată pentru ce se întâmplase cu Trevor, dar, în acelaşi timp, se străduise din răsputeri să nu fie atrasă în mlaştina umbrelor, care, până acum, erau singurele lucruri pe care şi le putea aminti despre accident. Acele lucruri întu-necate, nedefinite, despre care nu putea povesti nimănui.

Ba nu – începuse să-i spună lui Trevor despre prezenţa ciu-dată pe care o simţise în acea noapte, despre formele miş-cătoare care planau asupra capetelor lor, ameninţând să le tulbure seara perfectă. Desigur, atunci era deja prea târziu. Trevor dispăruse, corpul fiindu-i atât de ars încât nu mai putuse fi recunoscut, iar Luce era... oare era... vinovată?

Nu aflase nimeni nimic despre formele sinistre pe care ea le zărea uneori în întuneric. Veneau întotdeauna la ea. Veniseră şi plecaseră de atâtea ori, încât Luce nici nu-şi mai

amintea când le văzuse prima oară. Dar îşi aducea aminte când îşi dăduse prima dată seama că umbrele nu veneau pen-tru toată lumea – sau, de fapt, că nu veneau decât pentru ea.

Pe când avea şapte ani, îşi petrecea vacanţa cu familia la Hilton Head, iar părinţii o duseseră într-o excursie cu barca. Era aproape de asfinţit când umbrele începuseră să se roteas-că deasupra apei şi se întorsese spre tatăl ei spunând: „Ce faci când vin ei, tati? Ţie de ce nu ţi-e frică de monştri?“

Nu era nici un monstru, o asiguraseră părinţii ei, dar insis-tenţa ei neobosită în legătură cu prezenţa a ceva mişcător şi întunecat avusese drept consecinţă câteva programări la oculistul familiei, apoi ochelari, apoi programări la orelist, după care făcuse greşeala să descrie sunetul răguşit şi şuierat pe care îl scoteau uneori umbrele – apoi urmă psihoterapia, apoi mai multe şedinţe de psihoterapie şi, în cele din urmă, prescrierea de medicamente antipsihotice.

Dar nimic din toate acestea nu le alungă.

Când ajunse la vârsta de paisprezece ani, Luce refuză să-şi mai ia medicamentele. Şi atunci îl găsiră pe dr. Sanford şi descoperiseră şcoala Dover care nu se afla prea departe. Zburară până la New Hampshire, iar tatăl ei conduse maşina închiriată pe o şosea lungă şi plină de curbe, spre un conac din vârful unui deal numit Shady Hollows. O duseră pe Luce în faţa unui bărbat îmbrăcat în halat alb şi o întrebară dacă mai avea încă „viziunile“ acelea. Palmele părinţilor ei erau transpirate când o luară amândoi de mână, încruntaţi de teama că fiica lor suferea de ceva îngrozitor.

Nu-i zisese nimeni că, dacă nu-i spunea doctorului Sanford tot ceea ce voiau ei să-i spună, avea să petreacă la Shady Hollows mai mult timp decât şi-ar fi închipuit. După ce minţi şi se purtă normal, i se îngădui să se înscrie la Dover şi nu tre-bui să mai meargă la dr. Sanford decât de două ori pe lună.

Lui Luce i se îngăduise să nu mai ia pastilele alea groazni-ce de îndată ce pretinsese că nu mai vedea umbrele. Dar încă nu avea control asupra momentelor când ar fi putut apărea umbrele. Tot ce ştia era că locurile unde veniseră după ea

în trecut – păduri dese, ape întunecate – deveniseră locurile pe care le evita cu orice preţ. Tot ce ştia era că, atunci când veneau, acestea soseau împreună cu un fior rece pe care îl simţea pe sub piele, o senzaţie de rău pe care n-o mai avu-sese niciodată.

Luce încălecă una dintre bănci şi îşi strânse tâmplele între palme. Dacă voia să reziste până la final, trebuia să-şi împingă trecutul spre tainiţele din mintea ei. Abia dacă putea suporta să cerceteze amintirile acelei nopţi de una singură şi n-ar fi fost în stare să dezvăluie acele detalii înfiorătoare unei străine maniace şi ciudate.

În loc să-i răspundă, o privi pe Arriane, care se lungise pe o bancă, purtând cu ostentaţie o pereche enormă de oche-lari de soare negri, care îi acopereau mare parte din faţă. Era greu de spus, dar probabil că şi ea o privea pe Luce, pentru că, după o secundă, se ridică brusc şi rânji.

– Tunde-mi părul ca al tău, îi zise.

– Cum? întrebă Luce, uluită. Părul tău este superb.

Era adevărat: Arriane avea buclele lungi şi dese de care lui Luce îi era atât de dor. Zulufii ei lejeri străluceau în soare, cu o uşoară nuanţă roşiatică. Luce îşi dădu părul pe după ureche, deşi şuviţele încă nu erau îndeajuns de lungi cât să nu cadă la loc.

– Mişto de tot, insistă Ariane. Al tău e sexy, îndrăzneţ. Vreau şi eu.

– O, hm... OK, încuviinţă Luce. Oare fusese un compli-ment? Nu ştia dacă trebuia să se simtă flatată sau enervată de felul în care Arriane presupunea că putea avea orice dorea, chiar dacă ceea ce-şi dorea aparţinea altcuiva. Dar de unde putem face...

– Ta-taaaa! Arriane îşi vârî mâna în geantă şi scoase bri-ceagul Swiss Army pe care Gabbe îl pusese în Cutia cu Lucruri Interzise. Ce?! exclamă văzând reacţia lui Luce. Întotdeauna îmi folosesc degetele îndemânatice în zilele în care vin elevi noi. Numai gândul ăsta mă face să rezist zilelor de rahat din centrul de... ăă... tabăra de vară Sword & Cross.

– Ţi-ai petrecut toată vara... aici? tresări Luce.

– Ete na! Ai vorbit ca o adevărată boboacă. Probabil, te aştepţi la o vacanţă de primăvară. Îi îndesă briceagul în mână. Nu mai pleci din locul ăsta mizerabil. Niciodată. Acum taie!

– Ce facem cu camerele? întrebă Luce, privind în jur, cu briceagul în mână. Sigur erau plasate camere pe-acolo, pe undeva.

Arriane clătină din cap.

– Refuz să am de-a face cu o papă-lapte. Eşti în stare sau nu?

Luce încuviinţă din cap.

– Şi nu-mi spune că n-ai mai tuns pe cineva până acum. Arriane înhăţă briceagul din mâna lui Luce, trase foarfeca în afară şi i-l dădu înapoi. Să nu mai aud un cuvânt până nu-mi spui cât de fantastic arăt.

În „salonul“ din cada de baie a părinţilor ei, mama lui Luce îi prinsese ce mai rămăsese din păr într-o coadă de cal înainte să i-l taie. Luce era sigură că trebuia să existe o metodă mai bună de a tunde, dar având în vedere că nu se tunsese în viaţa ei, tot ce ştia se rezuma la coada de cal rete-zată. Îi adună părul lui Arriane cu ambele mâini, îl strânse cu o bandă elastică pe care o purta la încheietură, ţinu strâns micuţa foarfecă şi începu să taie.

Coada căzu la picioarele ei, iar Arriane pufni şi îşi mişcă iute capul într-o parte şi în cealaltă. Îşi ridică de jos coada şi se uită la ea în soare. Lui Luce i se strânse inima văzând-o. Încă mai suferea îngrozitor după ce-şi pierduse părul şi tot ceea ce simboliza el. Dar Arriane schiţă doar un zâmbet vag. Îşi trecu degetele prin şuviţele tăiate, apoi dădu drumul cozii în geantă.

– Grozav, zise ea, continuă!

– Arriane, nu se putu abţine să nu şoptească Luce, gâtul tău este...

– Plin de cicatrici? încheie Arriane. Poţi s-o spui.

Pielea de pe gâtul fetei, din spatele urechii stângi până la osul claviculei, era, în acelaşi timp, crestată, albă ca mar-mura şi lucioasă. Gândul lui Luce zbură la Trevor – la foto-grafiile acelea îngrozitoare. Nici măcar părinţii ei nu se mai putuseră uita la ea după ce le văzuseră. Îi fu greu să o pri-vească pe Arriane acum.

Fata îi înşfăcă mâna şi i-o apăsă pe pielea gâtului ei. Era rece şi fierbinte în acelaşi timp. Era fină şi aspră.

– Eu nu mă tem, îi aruncă Arriane, ţie ţi-e frică?

– Nu, îi răspunse Luce, deşi şi-ar fi dorit ca Arriane să-şi retragă mâna, pentru ca şi ea să o poată face.

Stomacul i se strânse când se întrebă dacă, atingând pie-lea lui Trevor, ar fi simţit acelaşi lucru.

– Te temi de cine eşti cu adevărat, Luce?

– Nu, replică iar, iute, Luce. Probabil că era atât de evident că minţea... Îşi închise ochii. Tot ceea ce-şi dorea de la Sword

&  Cross era un nou început, un loc unde oamenii să nu se uite la ea în modul în care o privea acum Arriane. În dimi-neaţa aceea, la porţile şcolii, când tatăl ei îi şoptise la ureche mottoul familiei Price – „Cei din familia Price nu se dau bătuţi“ – îi păruse posibil, dar acum se simţea deja epuizată şi expusă pericolelor. Îşi ascunse mâna. Cum s-a întâmplat? întrebă, cu privirea în pământ.

– Îţi aminteşti că eu nu te-am obligat să spui ce-ai făcut ca să ajungi aici şi tu ţi-ai ţinut gura? întrebă şi Arriane, ridi-când dintr-o sprânceană.

Luce dădu din cap.

Arriane făcu un semn spre foarfecă.

– Aranjează-l la spate, bine? Fă-mă să arăt frumoasă. Fă-mă să arăt ca tine.

Chiar dacă ar fi avut o tunsoare identică, Arriane ar fi ară-tat tot ca o versiune subnutrită a lui Luce. În timp ce încerca să ajusteze prima tunsoare făcută în viaţa ei, Arriane intră în amănuntele complicate ale vieţii la Sword & Cross.

– Clădirea aia este Augustine. În celulele de acolo se ţin aşa-zisele noastre reuniuni sociale de joi seara. Şi toate

cursurile, o informă ea, arătând spre o construcţie de nuanţa dinţilor îngălbeniţi, aflată la două clădiri distanţă, în partea dreaptă a internatului.

Părea că fusese proiectată de acelaşi sadic care construi-se şi clădirea Pauline. Era lugubru de pătrată, deprimant de asemănătoare cu o fortăreaţă, înconjurată cu aceeaşi sârmă ghimpată şi cu aceleaşi gratii la ferestre. O ceaţă cenuşie ciu-dată acoperea pereţii ca un muşchi, împiedicându-te să vezi dacă era cineva înăuntru.

– Să ştii, continuă Arriane, că o să urăşti cursurile de aici, n-ai fi om dacă n-ai face-o.

– De ce? Care-i problema? întrebă Luce.

Poate lui Arriane nu-i plăcea pur şi simplu şcoala. Cu unghiile date cu lac negru, cu dermatograful negru şi cu geanta ei neagră, care părea suficient de încăpătoare doar pentru noul ei briceag Swiss Army, nu arăta chiar a tocilară.

– Cursurile nu au suflet, o lămuri Arriane. Mai rău, îţi vor fura şi ţie sufletul. Dintre cei optzeci de puşti de aici, aş spune că n-am mai rămas decât vreo trei suflete. Se uită în sus. Deocamdată...

Nu suna prea promiţător, dar lui Luce îi atrăsese atenţia altceva din răspunsul lui Arriane.

– Stai puţin, nu sunt decât optzeci de elevi în şcoala asta? În vara de dinainte de plecarea ei la Dover, Luce studiase cuprinzătorul ghid Elevi în devenire, memorând toate statisti-cile. Dar tot ce aflase până acum despre Sword & Cross fuse-se o surpriză pentru ea, făcând-o să-şi dea seama că venise

la şcoala de corecţie complet nepregătită.

Arriane se mişcă brusc, făcând-o pe Luce să taie din greşeală o şuviţă pe care intenţionase s-o lase unde era. Uf! Cu puţin noroc, Arriane nu va observa – sau poate va fi de părere că arată îndrăzneţ.

– Opt clase, zece puşti bucata. Ajungi să cunoşti secretele fiecăruia destuuul de repede, îi spuse Arriane, şi viceversa.

– Bănuiesc că aşa e, încuviinţă Luce, muşcându-şi buzele.

Arriane glumise, dar Luce se întrebă dacă ar mai sta acolo cu expresia aia de superioritate în ochii de un albastru paste-lat dacă ar şti povestea ei. Cu cât reuşea să-şi ţină mai mult ascuns trecutul, cu atât era mai bine pentru ea.

– Şi o să vrei să te ţii departe de clasele periculoase. – Periculoase?

– Puştii  cu  dispozitivele  de  urmărire  la  încheietură,

îi explică Arriane. Cam o treime.

– Şi ei sunt cei care...

– Cu care nu vrei să te pui. Crede-mă. – De ce? Ce-au făcut? întrebă Luce.

Oricât de mult şi-ar fi dorit Luce să-şi ţină secretă poves-tea, nu-i plăcea deloc modul în care Arriane o trata ca pe o prostuţă. Orice-ar fi făcut puştii ăia, nu putea fi mai rău decât ceea ce îi spusese toată lumea că făcuse ea. Sau dimpotrivă? În definitiv, nu ştia aproape nimic despre oamenii de acolo şi despre locul ăla. Nesiguranţa îi stârni un fior rece de teamă care-i strânse stomacul.

– O, ştii şi tu, rosti ea tărăgănat, au ajutat şi au încurajat acte teroriste. Şi-au ciopârţit părinţii şi i-au pus în frigare.

Se întoarse şi-i făcu cu ochiul.

– Fugi de-aici! îi zise Luce.

– Vorbesc serios. Psihopaţilor ălora li se impun restricţii mult mai dure decât celorlalţi ţăcăniţi de aici. Le spunem „încătuşaţii“.

Luce izbucni în râs la auzul tonului dramatic al lui Arriane.

– Gata tunsoarea ta, îi spuse, trecându-şi degetele prin părul fetei pentru a-i da puţin volum; arăta chiar şic.

– Mişto, zise Arriane.

Se întoarse spre Luce. Când îşi trecu şi ea degetele prin păr, mânecile bluzei i se ridicară până la cot, iar Luce zări la una dintre încheieturi o brăţară neagră bătută cu ţinte de argint, iar la cealaltă, o altă brăţară care arăta a... dispozitiv electronic. Arriane îi surprinse privirea şi ridică din sprân-cene cu o mină diabolică.

– Ţi-am spus, nişte psihopaţi daţi dracu’, rânji ea. Hai, să terminăm cu turul.

Luce nu prea avea de ales. Escaladă tribunele pentru a coborî după Arriane, ferindu-şi capul atunci când unul din-tre vulturii-curcan execută un picaj periculos de aproape. Arriane, care nu păru să bage de seamă, îi arătă o biserică acoperită cu licheni, aflată mult în dreapta terenului.

– Aici vei găsi sala noastră de sport de ultimă generaţie, începu ea, imitând tonul plin de emfază al unui ghid. Da, da, pentru un ochi neantrenat ar putea părea o biserică. Asta a şi fost, la un moment dat. Ne aflăm într-un fel de iad arhitec-tural de mâna a doua, la Sword & Cross. Acum câţiva ani, a aterizat pe-aici un psihiatru obsedat de calistenie, condam-nând în gura mare îndoparea cu prea multe medicamente a adolescenţilor, menită să distrugă societatea. A donat un purcoi de bani pentru ca biserica să fie transformată în sală de sport. Acum, autorităţile cred că putem scăpa de „frus-trări“ într-un „mod mai natural şi mai productiv“.

Luce oftă. Niciodată nu suportase orele de sport.

– O fată pe gustul meu, i se alătură Arriane. Antrenoarea Diante e di-a-bo-li-că.

Aproape alergând pentru a ţine pasul cu Arriane, Luce studie restul peisajului. Perimetrul şcolii de la Dover era atât de bine păstrat, îngrijit ca la carte şi presărat cu pomi plan-taţi la distanţe egale şi tunşi cu atenţie. În schimb, Sword & Cross părea că fusese aruncat din avion şi abandonat în mijlocul unei mlaştini. Sălcii plângătoare se legănau până la pământ, plantele kudzu creşteau de-a lungul pereţilor, formând o perdea groasă şi deasă, şi aproape la fiecare pas, noroiul le pleoscăia sub picioare.

Şi nu era vorba numai de modul în care arăta locul. Fiecare gură de aer umed pe care Luce o inspira i se bloca parcă în plămâni. Simplul fapt de a respira la Sword & Cross îi dădea senzaţia că se scufunda în nisipuri mişcătoare.

– Se pare că arhitecţii s-au împărţit în două tabere, fiecare la fel de hotărâtă în ceea ce priveşte modernizarea clădirilor

vechii academii militare. Rezultatul a fost că ne-am ales cu o struţocămilă jumătate penitenciar, jumătate sală de tortură medievală. Şi fără grădinar, completă Arriane, încercând să scape de noroiul care i se lipise de bocanci. Ce scârbos! A, şi acolo este cimitirul.

Luce urmări degetul întins al fetei spre stânga, puţin mai departe de internat. O pătură şi mai groasă de ceaţă se lăsa-se peste porţiunea întinsă de pământ. Era mărginită din trei părţi de o pădure deasă de stejari. Nu putea zări nimic în cimitir, care părea că se scufundase cumva sub pământ, dar simţea mirosul de putreziciune şi corul de greieri ţârâind printre copaci. Pentru o secundă, i se păru că vede fâşâitul întunecat al umbrelor – dar clipi şi acestea dispărură.

– Acolo e un cimitir?

– Îhî. Aici a fost o academie militară acum multă vreme, în zilele Războiului Civil. Şi acolo îşi îngropau morţii. E o chestie ciudată ca orice loc de genul ăsta. Şi zgomotoasă, zise Arriane, imitând accentul sudist, pute până la Ceruri. Apoi îi făcu cu ochiul lui Luce. Ardem mult gazul pe-acolo.

Luce se uită la Arriane să vadă dacă glumeşte, dar ea doar dădu din umeri.

– Bine, s-a întâmplat o singură dată. Şi numai după o farmaparty uriaşă.

Acesta era un cuvânt căruia până şi Luce îi cunoştea bine semnificaţia.

– Aha! râse Arriane, tocmai am văzut o lumină aprinzân-du-se acolo sus. Deci e cineva acasă. Luce, draga mea, poate că ai mai fost la petreceri în internate, dar sigur n-ai văzut un bairam cum numai puştii din şcolile de corecţie ştiu să dea.

– Care e diferenţa? întrebă Luce, încercând să ascundă ade-vărul că, de fapt, nu fusese niciodată la vreo petrecere în Dover.

– Ai să vezi. Arriane se opri şi se întoarse spre Luce. O să treci pe la mine în seara asta şi o să ieşim împreună, da? O apucă brusc de mână pe Luce. Promiţi?

– Dar am crezut că trebuie să stau departe de cazurile dificile, glumi Luce.

	– Regula  numărul  doi:  nu  mă asculta  pe  mine!  râse
Arriane, clătinând din cap. Sunt nebună cu atestat!
	Începu din nou să alerge, şi Luce se luă după ea.
	– Stai, care era regula numărul unu?
	– Ţine pasul!

˚₃

Când trecură de colţul clădirii din cărămidă unde se ţineau cursurile, Arriane se opri brusc.

– Foarte tare, spuse ea. – Tare, repetă Luce.

Toţi ceilalţi elevi păreau să se îngrămădească în jurul copa-cilor sufocaţi de kudzu de lângă Augustine. Nu păreau prea fericiţi să stea acolo, dar nici nu păreau a fi dornici să intre.

Nu existase o regulă specială pentru modul de a se îmbră-ca al elevilor de la Dover, astfel că Luce nu era obişnuită cu uniformele. Cu toate astea, deşi fiecare puşti de aici purta aceiaşi jeanşi negri, acelaşi tricou negru pe gât şi acelaşi pulo-ver negru legat în jurul umerilor sau al taliei, totuşi rezulta-tul final era foarte diferit.

Un grup de fete tatuate, care stăteau în cerc cu braţele încrucişate, aveau brăţări rigide până la cot. Bandanele negre pe care le purtau îi aminteau lui Luce de un film pe care îl văzuse odată despre o bandă de motocicliste. Îl închiriase pentru că se gândise: „Ce poate fi mai cool decât o bandă formată numai din motocicliste?“ Luce prinse privirea uneia dintre fetele de dincolo de tribune. Căutătura piezişă din ochii de pisică daţi cu tuş negru ai fetei o făcu pe Luce să-şi mute iute privirea.

Un băiat şi o fată care se ţineau de mână aveau cranii şi oase încrucişate cusute cu paiete pe spatele puloverelor negre. O dată la câteva secunde, unul dintre ei îl trăgea pe celă-lalt spre el, sărutându-l pe tâmplă, pe lobul urechii sau pe ochi. Când se luară în braţe, Luce putu să vadă că pe înche-ieturile lor licărea dispozitivul de urmărire. Păreau destul

de duri, dar era clar că erau foarte îndrăgostiţi. De fiecare dată când prindea sclipirea piercingurilor din limbă în soare, Luce simţea înţepătura singurătăţii în piept.

În spatele îndrăgostiţilor, o gaşcă de băieţi blonzi care stă-teau lipiţi de perete. Fiecare dintre ei purta puloverul negru, în ciuda căldurii de afară. Şi toţi aveau pe dedesubt cămăşi albe Oxford, cu gulere scrobite. Pantalonii negri picau per-fect pe căputa pantofilor eleganţi, bine lustruiţi. Lui Luce i se păru că se apropie cel mai bine, ca înfăţişare, de foştii ei colegi de la Dover. Dar, după o privire mai atentă, îşi dădu seama cât erau de diferiţi de băieţii pe care îi ştia, de băie-ţii ca Trevor.

Chiar şi în gaşcă, aceşti puşti radiau un tip specific de duritate. Li se citea în priviri. Era greu de explicat, dar Luce îşi dădu brusc seama că, asemenea ei, fiecare tânăr din acea şcoală avea un trecut. Probabil că toţi cei care erau acolo aveau secrete pe care nu voiau să le împărtăşească nimă-nui. Dar nu putea spune dacă această revelaţie o făcea să se simtă sau nu mai izolată.

Arriane remarcă privirile pe care Luce le arunca celorlalţi. – Facem  cu  toţii  ce  putem  ca  să rezistăm  până mâine, îi spuse ea ridicând din umeri. Dar, în caz că n-ai observat

vulturii care zboară la mică înălţime, locul ăsta duhneşte a moarte.

Se aşeză pe o bancă aflată sub o salcie plângătoare şi bătu cu palma pe locul de lângă ea, făcându-i lui Luce semn să se aşeze.

Luce dădu la o parte un strat de frunze moarte şi ude, dar, chiar înainte de a se aşeza, observă încă o violare a eti-chetei vestimentare.

O violare a etichetei vestimentare foarte încântătoare. El purta în jurul gâtului un fular de un roşu strălucitor.

Cu greu puteai spune că afară era măcar răcoare, dar el îşi pusese peste pulover şi o geacă neagră de motociclist. Poate pentru că reprezenta singura pată de culoare din peisaj, Luce nu-şi putea lua privirea de la el. De fapt, totul era atât

de puţin important în jur, încât, pentru o clipă aproape nesfârşită, Luce uită unde se afla.

Îi studie părul auriu închis şi chipul bronzat. Pomeţii înalţi, ochelarii de soare care-i ascundeau ochii, forma delica-tă a buzelor. În toate filmele pe care le văzuse Luce, în toate cărţile pe care le citise, protagonistul masculin era frumos de pica, dar avea un mic defect. Un dinte spart, o şuviţă care stătea aiurea, dar care îl făcea mai fermecător, o aluniţă pe obrazul stâng. Şi ştia de ce: dacă eroul ar fi fost prea frumos, ar fi riscat să fie inabordabil. Dar, abordabil sau nu, Luce avu-sese dintotdeauna o slăbiciune pentru băieţii superbi, care te lăsau fără grai. Aşa cum era tânărul acesta.

El se sprijinea cu spatele de clădire, cu braţele încruci-şate lejer pe piept. Şi pentru o clipă, Luce avu viziunea ful-gerătoare că era ţinută în acele braţe. Clătină din cap, dar imaginea era în continuare atât de clară, încât aproape că îi venea să fugă spre el.

Nu! Era o nebunie. Nu? Chiar şi într-o şcoală plină de ţicniţi, Luce era conştientă că impulsul ăsta era nebunesc. Nici măcar nu-l cunoştea.

El vorbea cu un puşti mai mic de înălţime, cu codiţe jamaicane şi un zâmbet larg. Amândoi râdeau tare şi sănă-tos, într-un mod care o făcu pe Luce să se simtă ciudat de geloasă. Încercă să-şi amintească de când nu mai râsese cu atâta poftă.

– Ăla e Daniel Grigori, îi zise Arriane, aplecându-se şi citindu-i gândurile. Pot spune că a atras atenţia cuiva.

– Puţin spus, admise Luce, jenată, când îşi dădu seama cât de ciudată trebuie să-i fi părut fetei.

– Da... dacă-ţi place genul.

– Ce să nu-ţi placă? sări Luce, incapabilă să-şi reţină cuvin-tele.

– Prietenul lui e Roland, completă Arriane, dând din cap în direcţia puştiului cu codiţe. E mişto. Genul de tip care face rost de chestii, mă-nţelegi?

„Nu prea“, se gândi Luce, muşcându-şi buzele. – Ce fel de chestii?

Arriane ridică din umeri, folosind briceagul Swiss Army pentru a tăia un fir destrămat dintr-una dintre găurile din blugii ei negri.

– De tot felul. Chestii de genul cere-şi-ţi-se-va-da. – Dar Daniel? întrebă Luce. Care e povestea lui?

– Of, nu se lasă deloc fata asta, Arriane izbucni în râs, după care tuşi cu subînţeles. Nu ştie nimeni, de fapt. E destul de secretos cu viaţa personală. Poate fi ticălosul tipic pentru o şcoală de corecţie.

– Am mai cunoscut ticăloşi, spuse Luce, deşi, de îndată ce rosti cuvintele, îşi dori să nu le fi spus. După ce se întâm-plase cu Trevor – indiferent ce-o fi fost – era ultima persoană care ar fi trebuit să judece oamenii. Dar, mai mult de-atât, în rarele ocazii când făcuse chiar şi cea mai mică referire la noaptea aceea, stolul negru şi unduitor de umbre se întor-sese, de parcă s-ar fi trezit din nou lângă lac.

Îl privi din nou pe Daniel. El îşi scoase ochelarii şi îi stre-cură în geacă, apoi se întoarse şi se uită la ea.

Îi surprinse privirea, iar Luce observă cum ochii i se mări-ră şi apoi îi miji brusc, într-o expresie pe care ea o interpre-tă ca fiind de surpriză. Dar nu, era mai mult de-atât. Când ochii lui Daniel îi întâlniseră pe-ai ei, aproape că încetase să mai respire. Îl recunoscuse de undeva.

Dar, sigur şi-ar fi amintit dacă ar mai fi întâlnit pe cineva ca el. Şi-ar fi adus aminte că se simţise de-a dreptul zdrun-cinată, aşa cum i se întâmpla acum.

Îşi dădu seama că încă se mai priveau, când Daniel îi zâmbi. Se simţi străbătută de un fior fierbinte şi trebui să se sprijine de bancă. Buzele îi schiţară un zâmbet, şi îl văzu ridicând braţul.

Daniel îi arăta degetul mijlociu. Luce gemu şi-şi coborî privirea.

– Ce-i? o întrebă Arriane, care nu văzuse ce se întâmplase. Nu contează. N-avem timp. O să sune.

Clopoţelul sună ca la un semnal, şi toţi elevii începură marşul lipsit de entuziasm spre uşa de intrare. Arriane o tră-gea pe Luce de mână şi îi turuia indicaţii despre locul şi ora următoarei întâlniri. Dar Luce încă încerca să-şi revină după gestul neaşteptat al străinului care i se păruse atât de per-fect. Starea ei de frenezie momentană se topise, iar, acum, singurul lucru pe care voia să-l ştie era: care-i problema cu băiatul ăsta?

Chiar înainte să se strecoare la prima ei oră, îndrăzni să se uite în spate. Chipul lui era lipsit de expresie, dar nu se înşela – o urmărise plecând.